Nora Iuga la Unu’ şi unu’

2005, Nora Iuga în juriul concursului Gellu Naum de la Colegiul Naţional Mihai Eminescu

În 2010, uncristian a lansat serile de întâlniri cu personalităţi din lumea literară. Mi-am dorit foarte mult să ajung la seara cu Matei Vişniec, însă nu mi-a ieşit. La seara cu Nora Iuga mi-a surâs norocul.

Prima oară am întâlnit-o pe Nora Iuga la Concursul de poezie Gellu Naum, eram în clasa a 4-a. Purta o eşarfă albastră. Spusese atunci că semăn la scris cu Aglaja Veterany (chiar asta citeam în acea perioadă – probabil eram influenţată).

Nora Iuga, Adela Greceanu şi Marin Mincu - 2005, Colegiul Naţional Mihai Eminescu

Apoi a urmat o altă serie de întâlniri, cele mai dese în jurul „complexului Alba” când eu aşteptam încordată să văd la ce liceu intru, iar Nora Iuga îşi amintea înduioşată de anii ei de liceu (Blocurile noastre sunt vecine. La intrarea în scara dumneaei e o placă comemorativă G. Almosnino). Am mai vorbit atunci şi despre Oscar Wilde. Pe urmă, la Serile Observatorului Cultural m-a felicitat că am intrat la Eminescu.

Aseară, în clubA, pe întuneric şi fum, probabil nu m-a recunoscut, iar eu sufăr groaznic. Purta o eşarfă neagră de catifea şi o pălărie tot neagră. A schimbat atmosfera aceea înlemnită şi rece chiar din primul moment în care a păşit în club. Practic a forţat-o să se modeleze în ton cu personalitatea ei: energică, cu un aer proaspăt şi prietenos.

A fost ultima ediţie pe 2010 a întâlnirilor Unu’ şi unu’. Alături de Nora Iuga erau invitaţi Ocatvian Soviany şi Constantin Abăluţă. Trebuia să vină şi Angela Marinescu să citească o scrisoare-răspuns (la cea pe care Nora Iuga i-o trimisese din Berlin în toamnă - am auzit-o la Atelierelaţionale), dar nu a mai venit, scrisoarea a fost înregistrată audio. O scrisoare destul de lungă: 15 minute.

NI nu a fost de acord cu unele lucruri pe care le menţiona Angela Marinescu despre ea: că scrisul ei e tehnic şi că e o profesionistă.

Uncristian a adus vorba „fără ca neapărat să fac politică” şi despre Boc, iar NI a afirmat că Boc o amuză: seamănă cu un clovn mic. Cât a stat la Berlin, poeta nu s-a gândit deloc la politica din România, pentru că ar fi fost tragic, mai ales în momentele de depresie („ca am avut şi momente din acestea”).

Prima întrebare a fost legată de Berlin. Despre călătoriile din copilărie, Nora Iuga nu îşi mai aminteşte mare lucru, dar ţine minte cum mergea cu mama ei la biserici gotice, la care, copil fiind, nu o impresiona arhitectura („nici acum nu mă prea impresionează”) ci o impresionau desenele cu moduri de tortură din evul mediu. Acele îmagini o urmăresc până acum - „nu le-am uitat şi nici nu le voi uita vreodată”. De exemplu, desene cu copiii cărora li se tăiau limbile pentru că minţeau.

La Berlin, unde găseşti reviste din toate colţurile lumii, Nora Iuga nu a văzut nicio revistă românească. Poeta a menţionat că într-un oraş în care nimeni nu te cunoaşte, poţi face oricând pe nebuna. Autoironică, a declarat: „Bătrânii nu mai au simţul ridicolului şi asta mă face foarte liberă”.

Despre cum i s-a părut România la întoarcerea din călătorie, NI a spus că e cea mai frumosă ţară „Vai, mă exprim ca un copil. Asta şi fiindcă am puţine emoţii”. Nu călătoreşte decât cu trenul - 30 de ore – în care are destul timp să observe ţările prin care trece. România i s-a părut mai frumoasă decât orice altă ţară prin care trece cu trenul („celelalte sunt rujate, rimelate, machiate frumos”). Pe valea Prahovei, zăpada şi casa îndepărtată din care ieşea fum (pe horn, nu era un incendiu, Doamne fereşte!) i-a provocat un moment de bucurie extraordinară.

Au urmat vreo 3 filmuleţe. Aşa am aflat că la Berlin Nora Iuga are o girafă cât dumneaei de înaltă, pe care o pupă în fiecare dimineaţă.

În filmuleţul din 2000 poeta nu s-a recunoscut. A afirmat că acum se simte mai tânără. Filmuleţul era făcut înainte de plecarea la Berlin. Poeta consideră că occidentul a eliberat-o.

Acolo modul de gândire e veritabil, nonconformist, detaşat de preconcepţiile legate de vârsta la care oamenii mai sunt consideraţi „valabili”. Aici, în est, există şi o discriminare faţă de oamenii văzuţi ca fiind „expiraţi.”

În fine, am aşteptat la sfârşit să iau un autograf. Vreo zece minute. Asta pentru că Nora Iuga scria ceva din suflet pentru fiecare fan. Mie mi-a scris aşa: „Pentru Cătălina, fata frumoasă care m-a întâmpinat la intrarea în sală şi sala s-a luminat”.

Eu aveam deja cărţile care au fost prezentate, aş fi vrut să cumpăr jurnalul berlinez, dar nu aveau decât un volum, care nu era de vânzare, aşa că am plecat resemnată înapoi la scaunul meu, pe care l-am populat liniştită tot restul serii. Era totuşi frig, aşa că mi-am lăsat jacheta pe mine.

P.S. ultimile două enunţuri sunt strict pentru impresie artistică :D. Serios, imaginea e mişto: o tipă care stă pe scaun într-un subsol friguros, şi mai are si o jachetă, pe deasupra.

Eu, tot în 2005, la concurs

foto reportaj-Diana Iepure