marți, 14 decembrie 2010

Nora Iuga la Unu’ şi unu’




















2005, Nora Iuga în juriul concursului Gellu Naum de la Colegiul Naţional Mihai Eminescu

În 2010, uncristian a lansat serile de întâlniri cu personalităţi din lumea literară. Mi-am dorit foarte mult să ajung la seara cu Matei Vişniec, însă nu mi-a ieşit. La seara cu Nora Iuga mi-a surâs norocul.

Prima oară am întâlnit-o pe Nora Iuga la Concursul de poezie Gellu Naum, eram în clasa a 4-a. Purta o eşarfă albastră. Spusese atunci că semăn la scris cu Aglaja Veterany (chiar asta citeam în acea perioadă – probabil eram influenţată).









Nora Iuga, Adela Greceanu şi Marin Mincu - 2005, Colegiul Naţional Mihai Eminescu

Apoi a urmat o altă serie de întâlniri, cele mai dese în jurul „complexului Alba” când eu aşteptam încordată să văd la ce liceu intru, iar Nora Iuga îşi amintea înduioşată de anii ei de liceu (Blocurile noastre sunt vecine. La intrarea în scara dumneaei e o placă comemorativă G. Almosnino). Am mai vorbit atunci şi despre Oscar Wilde. Pe urmă, la Serile Observatorului Cultural m-a felicitat că am intrat la Eminescu.

Aseară, în clubA, pe întuneric şi fum, probabil nu m-a recunoscut, iar eu sufăr groaznic. Purta o eşarfă neagră de catifea şi o pălărie tot neagră. A schimbat atmosfera aceea înlemnită şi rece chiar din primul moment în care a păşit în club. Practic a forţat-o să se modeleze în ton cu personalitatea ei: energică, cu un aer proaspăt şi prietenos.

A fost ultima ediţie pe 2010 a întâlnirilor Unu’ şi unu’. Alături de Nora Iuga erau invitaţi Ocatvian Soviany şi Constantin Abăluţă. Trebuia să vină şi Angela Marinescu să citească o scrisoare-răspuns (la cea pe care Nora Iuga i-o trimisese din Berlin în toamnă - am auzit-o la Atelierelaţionale), dar nu a mai venit, scrisoarea a fost înregistrată audio. O scrisoare destul de lungă: 15 minute.

NI nu a fost de acord cu unele lucruri pe care le menţiona Angela Marinescu despre ea: că scrisul ei e tehnic şi că e o profesionistă.

Uncristian a adus vorba „fără ca neapărat să fac politică” şi despre Boc, iar NI a afirmat că Boc o amuză: seamănă cu un clovn mic. Cât a stat la Berlin, poeta nu s-a gândit deloc la politica din România, pentru că ar fi fost tragic, mai ales în momentele de depresie („ca am avut şi momente din acestea”).

Prima întrebare a fost legată de Berlin. Despre călătoriile din copilărie, Nora Iuga nu îşi mai aminteşte mare lucru, dar ţine minte cum mergea cu mama ei la biserici gotice, la care, copil fiind, nu o impresiona arhitectura („nici acum nu mă prea impresionează”) ci o impresionau desenele cu moduri de tortură din evul mediu. Acele îmagini o urmăresc până acum - „nu le-am uitat şi nici nu le voi uita vreodată”. De exemplu, desene cu copiii cărora li se tăiau limbile pentru că minţeau.

La Berlin, unde găseşti reviste din toate colţurile lumii, Nora Iuga nu a văzut nicio revistă românească. Poeta a menţionat că într-un oraş în care nimeni nu te cunoaşte, poţi face oricând pe nebuna. Autoironică, a declarat: „Bătrânii nu mai au simţul ridicolului şi asta mă face foarte liberă”.

Despre cum i s-a părut România la întoarcerea din călătorie, NI a spus că e cea mai frumosă ţară „Vai, mă exprim ca un copil. Asta şi fiindcă am puţine emoţii”. Nu călătoreşte decât cu trenul - 30 de ore – în care are destul timp să observe ţările prin care trece. România i s-a părut mai frumoasă decât orice altă ţară prin care trece cu trenul („celelalte sunt rujate, rimelate, machiate frumos”). Pe valea Prahovei, zăpada şi casa îndepărtată din care ieşea fum (pe horn, nu era un incendiu, Doamne fereşte!) i-a provocat un moment de bucurie extraordinară.

Au urmat vreo 3 filmuleţe. Aşa am aflat că la Berlin Nora Iuga are o girafă cât dumneaei de înaltă, pe care o pupă în fiecare dimineaţă.

În filmuleţul din 2000 poeta nu s-a recunoscut. A afirmat că acum se simte mai tânără. Filmuleţul era făcut înainte de plecarea la Berlin. Poeta consideră că occidentul a eliberat-o.

Acolo modul de gândire e veritabil, nonconformist, detaşat de preconcepţiile legate de vârsta la care oamenii mai sunt consideraţi „valabili”. Aici, în est, există şi o discriminare faţă de oamenii văzuţi ca fiind „expiraţi.”

În fine, am aşteptat la sfârşit să iau un autograf. Vreo zece minute. Asta pentru că Nora Iuga scria ceva din suflet pentru fiecare fan. Mie mi-a scris aşa: Pentru Cătălina, fata frumoasă care m-a întâmpinat la intrarea în sală şi sala s-a luminat”.

Eu aveam deja cărţile care au fost prezentate, aş fi vrut să cumpăr jurnalul berlinez, dar nu aveau decât un volum, care nu era de vânzare, aşa că am plecat resemnată înapoi la scaunul meu, pe care l-am populat liniştită tot restul serii. Era totuşi frig, aşa că mi-am lăsat jacheta pe mine.

P.S. ultimile două enunţuri sunt strict pentru impresie artistică :D. Serios, imaginea e mişto: o tipă care stă pe scaun într-un subsol friguros, şi mai are si o jachetă, pe deasupra.











Eu, tot în 2005, la concurs

foto reportaj-Diana Iepure

sâmbătă, 11 decembrie 2010

Despre aer, că despre diamante deja ştiţi














Teatrul Nottara, 8 Dec. 2010, ora 19.00 - Clubul Dilema Veche

Eroii serii- Florin Iaru şi Mircea Cărtărescu

Criticul literar invitat - Marius Chivu

Moderator - Mircea Vasilescu

Mulţumesc Domnului că iarăşi s-au amânat nişte ore şi ca am putut să ajung în timp util la Teatrul Nottara.

6.20 – ieşirea în grabă de la şcoală

6. 30 – întâlnirea cu tata la metrou unirii

7.00 poposirea la locul acţiunii

Iniţial nu aveam de gând să merg, m-am gândit că fanii de sex feminin ai lui Cărtărescu se vor călca în picioare. Până la urmă, n- a fost chiar aşa. Am reuşit să prindem locuri foarte bune.

Un reflector mare era aşezat exact deasupra mea, astfel încât fiecare muritor din sală mă putea admira în toată spledoarea-mi magnifică.

Din start, am observat că mă asortam cu Cărtărescu: eram amândoi în albastru (mai degrabă turcoaz, dar las albastru să nu spuneţi că sună pretenţios).

M-am cărat noaptea tocmai până la Nottara pentru că: 1. tata era foarte entuziasmat a- (nu puteam să-l las seara singur prin oraş ) b- (mai ales printre atâtea gagici pregătite să iasă la „aer” – vigilenţa este mama succesului într-o familie!*) şi 2. pentru că vroiam să mă lămuresc mai bine ce şi cum e cu aerele astea cu mule carate.

Seara a fost deschisă de M. Chivu cu întrebări legate, evident, de antologie. Aşa am aflat că din antologia – cartea cult - a generaţiei ’80 ar fi trebuit să facă parte şi Magda Cârneci cu Matei Vişniec, doar că în drum spre editură nu i-au găsit acasă (sau nici nu au vrut prea tare să-i găsească :D). Florin Iaru şi-a amintit că Vişniec stătea pe vremea aceea într-o cameră la subsol (dincolo de un hol plin de ţevi) şi că de cele mai multe ori îl găseai în chiloţi, ascultând Beatles şi aşteptându-şi iubita care era la baie.

Mircea Cărtărescu spunea că pe vremea aia nici el, nici Traian T.Coşovei nu aveau iubite şi că umbalu împreună prin tot oraşul – practic, îşi erau iubită unul altuia. :D Ar fi fost mai logic, din punctul meu de vedere, ca Iaru să fi fost iubita lui Coşovei din moment ce au făcut armata împreună – Florin Iaru şi-a amintit cu voce tare de toate nopţile pierdute în care discutau despre literatură.

Cei doi optzecişti prezenţi şi-au adus aminte într-o manieră melancolică de vremurile lor de adolescenţă când descopereau literatura şi muzica americană şi când înregistrau pe casete punând magnetofoanele faţa-n faţă. MC a spus că încă mai are o casetă în care pe fundal se aud ei discutând despre literatură, piesă de muzeu, ce să mai!

Şi totuşi, mă gândesc eu acum, cum să scrii despre CocaCola fără ca măcar să fi pipăit vreodată o sticlă - de cola, évidemment. Trebie să fi fost un sentiment groaznic să ştii că peste ocean toţi copiii beau cantităţi industriale de cola şi nici măcar nu scriu despre asta.

La un moment dat, veni vorba şi că au fost incluşi în manualele de română. Scriitorii au spus că nu li s-a cerut acordul şi că poate ar fi ales ceva mai serios cu care să rămână în memoria „tinerelor speranţe” care au dat la filo. MC a povestit amuzat despre un telefon pe care l-a primit de la o fată destul de tânără (cică aşa părea după voce) care îi spunea indignată: „Cărtărescu, poetul lui peşte? ! *** am picat la teză din cauza ta!”. Când m-am apropiat de el la sfârşit să-i cer un autograf, am uitat sa-i spun că l-am avut şi eu subiect de teză şi că n-am să pic pentru că m-am descurcat foarte bine. S-ar fi simţit flatat :D ?

Iaru, însă, a spus că el (când vede nume de scriitori în manuale) se gândeşte că persoanele alea sunt mai mult ca sigur moarte. De aici a început o întreagă polemică despre drepturile de autor şi urmaşii care îi supun la uitare pe marii scriitori prin sumele mari pe care le cer.

În fine, şi Iaru şi Cărtărescu au fost foarte prietenoşi, detaşaţi, au răspuns binevoitor la toate întrebările din sală. Ba chiar au stat şi la autografe. I-am zis lui tata să nu mai spele niciodată pixul cu care au scris cei doi – s-a amuzat. Când am ajuns acasa am vrut să-i adaug pe ambii în lista mea de prieteni de pe facebook. Cărtărescu are doar fan group.


* Doveriai, no proveriai! (din cugetările sărmanei Diana Iepure)

P.S. Clar lucru că Iaru avea mereu prietenă, din moment ce arată aşa super chiar şi la această vârsă onorabilă :D.

P.P.S. a nu se înţelege că M.C. nu arată bine.




miercuri, 1 decembrie 2010

Nel loveşte din nou! partea a3-a



Nel: eu am vreo 129-130 de cm.

Eu: hm... iar eu vreo 173.

Nel: păi eu mă refeream la înălţime, nu la kilograme.






Desenul lui Nel "cu lucruri care nu există". Copac violet, nor negru, soare multicolor. Aşa este anotimpul inventat de Nel - Anotimpul Morc.