Azi la noi la colegiu au fost poeta Angela Marinescu, poetul Cosmin Perţa şi prozatorul Ioan Groşan. Desigur că au fost ghidaţi de domnul profesor Soviany care are ”partea lui de vină” în încercarea de a-i familiariza pe elevii super studioşi din clasele superioare ale colegiului cu literatura română contemporană.
Eu m-am aşezat în rândul doi. Comentariu din spate: „ Şi aia ce s-a aşezat aşa în faţă, are de gând să asculte?”. Da, fraţilor, tocmai de aia am venit şi nu cu intenţia de a chiuli de la ore :D. Mă rog, fiecare cu pasiunile şi interesele lui. M-am simţit un pic ciudat, dar mi-am revenit imediat, dându-mi seama că nu eu sunt cea care ar trebui să se simtă aşa.
Profesorul Soviany a prezentat scriitorii, după care le-a oferit cuvântul. Poetul Cosmin Perţa, în acest caz reprezentant al MLR, a spus că lucrurile care se întâmplă la muzee nu sunt neapărat vechi şi plictisitoare.
Octavian Soviany
Apoi, Ioan Groşan a vorbit despre legătura şi aitudinea adolescentului faţă de literatură, despre faptul că doreşte să recâştige cititorii, care acum preferă televizorul, calculatorul, internetul. A citit fragmente din romanul O sută de ani de zile la porţile Orientului, reeditat de curând la editura Polirom.
Ioan Groşan
Prozatorul a spus că pe el îl interesează şi îi pasă dacă trezeşte măcar un zâmbet pe faţa cititorului său. Angela Marinescu din contră, a spus chiar : „mă doare-n cot”.
Mi s-a părut falsă afirmaţia Angelei Marinescu. Poate că asta e chiar o strategie. M-am întrebat atunci, dacă vă doare în cot, de ce sunteţi aici, în faţa noastră? Dimpotrivă. Când şi-a selectat poemele pe care ni le-a citit, foarte bune de altfel, am simţit că a făcut-o ca să ne atragă atenţia. Să ne captiveze cumva. Ce scriitor ar face asta, dacă nu i-ar păsa?
Am recunoscut un poem pe care Angela Marinescu l-a citit şi la Atelierelaţionale, organizate de Răzvan Ţupa.
Angela Marinescu
Pornind de la întâlnirea de azi şi de la declaraţia Angelei Marinescu, mi-am amintit de cineva căruia într-adevăr nu-i păsa. Mai rău, detesta orice legătură cu lumea înconjurătoare, cu cititori, editori, ziarişti şi gură-cască. E vorba de J. D. Salinger.
După ce romanul De veghe în lanul de secară a devenit celebru, Salinger a preferat să se retragă din viaţa publică, refuzând să mai ofere interviuri. Din 1953 a locuit cu soţia în orăşelul Cornish, statul New Hampshire, evitând cu străduinţă viaţa publică. Nu a mai scos din 1965 şi până la moarte nicio carte. Scria doar pentru sine.
Era un ritual în Cornish să nu se vorbească despre el. Dacă cineva întreba vreun locuitor unde stă scriitorul, i se indica intenţionat direcţia opusă. Salinger locuia pe proprietatea lui, ascunsă după un gard înalt. Era interesat de budism, hinduism, yoga, makrobiotică, dianetică, încercând să găsesască o religie potrivită pentru sine. Mai era pasionat şi de medicina netradiţională.
În toţi anii de ascetism, Salinger a dat un singur interviu, în 1974, când a fost de acord să comenteze, pentru The New York Times, apariţia unei culegeri de povestiri. S-a dovedit că scriitorul era furios pentru că, în viziunea lui, povestirile scrise de el în tinereţe şi incluse în carte, nu meritau să fie publicate şi că el nu îşi dăduse acordul. Aproape toate ieşirile în lume ale lui Salinger erau legate anume de tendinţa lui de a se apăra de atenţia excesivă a publicului şi a presei.
Cosmin Perţa
În fine, mie mi-a fost de folos înâlnirea de azi. Scriitorii s-au străduit. Au încerca să aibă o discuţie (civilizată). Totuşi, aceşti oameni sunt nume consacrate ale literaturii române. Chiar aş putea spune VIP-uri. Clar, e greu să vorbeşti şi să păstrezi o atitudine decentă faţă de un public sfidător de dezinteresat. În locul invitaţilor aş fi lansat din start următorul anunţ: „Copii, dacă nu vă interesează vă rog să plecaţi. Sunt mulţumită dacă rămân în sală doi oameni, dar cu care să pot vorbi.”
