Leon V. la radio

În seara asta, la ora 8, puteţi asculta la Radio Arena proza mea polițista scrisă în tabăra de la Orheiul Vechi. În lectura actriţei Alina Stoianov. Sunt foarte curioasă să aud dintr-o parte povestea lui Leon V., citită de un actor profesionist.

Lansare, super-lansare la Chişinău

Text scris pentru Revista la Plic, căci era vorba că se relansează. Dar n-am mai primit nici un semn şi îmi pare rău să zacă aşa bunătate de informaţie. Aşadar, o fac publică:

Vineri, 8 iulie 2011, la ora 18.30 (seara pe răcoare, vreme numai bună de făcut lansări), a avut loc o dublă lansare de carte la cenaclul Republica, condus de Moni Stănilă. Diana Iepure şi Florin Hălălău au venit să rupă gura târgului basarabean cu noile lor apariţii editoriale: „O sută cincizeci de mii la peluze”- Casa de Pariuri Literare şi, respectiv, „Asigurări de viaţă”- Brumar.

Ce-i drept, am cam avut emoţii cand am auzit prin ce peripeţii a trecut familia Vakulovski Jr cu o zi înaintea lansării. Bine măcar că moderatoarea a putut să vină, pe Sandu l-a suplinit Dumitru Crudu. Evenimentul a ieşit extraordinar de bine, au fost discuţii şi comentarii pertinente, fiecare spectator reuşind să-şi spună punctul de vedere. S-a simţit super-zenul în aerul Bibliotecii Naţionale a Republicii.

Suprapunerea celor două lansări n-a fost deloc întâmplătoare. În plus, s-a putut observa compatibilitatea dintre cele două scriituri: „ce nu-i ajunge uneia, are cealaltă”, s-a auzit la un moment dat din sală. Concluzia unanimă a fost că cele două cărţi trebuie citite împreună.

Publicul a ales din fiecare carte lansată câte un poem preferat, de la Diana Iepure „Ca pe pieptul lui tata”, un poem care a făcut deja istorie. Florin Hălălău a părut plăcut surprins, cred că aşa a şi fost, când a fost rugat să recitească „O întâlnire cu Nora Iuga”(din sală s-a auzit un sfios „bis”).

Eu am aflat de pe Facebook, cu vreo oră înaintea începerii cenaclului, că aveam să citesc în deshidere. Aşa că am căutat în mare grabă prin Chişinău un centru de imprimare, căci n-aveam niciun text gata printat. Am citit grupajul meu de poezie „Manifest pe tocuri/Poeme despre bărbaţi şi troleibuze”. Apoi a citit şi Ion Buzu un poem cu un troleibuz. Aşa că, vedeţi şi dumneavoastră, cenanclul a avut un început destul de armonios.

Lumea e veselă şi afară 40 de grade

Pe Dumitru Crudu am reuşit să-l cunosc, în sfârşit, cu ocazia acestei lansări. M-a invitat a doua zi la Atelierul de creaţie Vlad Ioviţă, unde atmosfera mi-a plăcut enorm. Şi nu numai atmosfera, ci întregul concept..

Lansarea n-ar fi fost la fel pentru mine dacă nu ar fi venit Badea şi Leliţa mea. Ei au făcut poze, au făcut şedinţe de psihoterapie pentru relaxare înainte şi după eveniment inclusiv cu protagoniştii lansării, şi tot cu ei am cumpărat şampania. Ca să nu mai menţionez faptul că Badea a găsit meşter care să ne repare maşina. Altfel, am fi fost blocaţi în Chişinău pe vecie, şi, probabil, îngropaţi „La trei cadavre” (cine ştie, cunoaşte).

Am rămas cu o amintire plăcută a acestei lansari, unde, spre bucuria mea şi a autorilor lansaţi, au venit mulţi prieteni comuni. Chiar am reuşit să ne facem şi prieteni noi.

Îmi pare bine că viaţa literară din Chişinău a devenit mai dinamică şi că s-au diversificat tipurile de întâlniri literare. De exemplu, la cenaclul Republica au fost prezenţi mai mulţi discipoli ai lui Dumitru Crudu, care exersează în cadrul atelierului de creative writing “Vlad Ioviţă”. Dar despre aceste voi povesti în numărul viitor.

Bravo Moni Stănilă! Mersi Dumitru Crudu! Aşa întâlniri literare să tot fie!

Victoriţa

Druzia

Moni Stănilă făcând poze pentru istorie

Doi fraţi pătaţi

Astăzi mi-am dat seama că Florinel vede în mine un fel de super maestru atotștiutor, un şef care nu poate să greşească niciodată:

- Cătălina, tu înţelegi japoneza, nu?

Mi-a pus întrebarea într-un mod aşa de firesc, ca şi cum ar fi fost de datoria mea să ştiu japoneză. Nu cred că-şi imaginează că sunt lucruri pe lumea asta pe care nu le cunosc.

M-a făcut să mă simt foarte bine. Importantă. Sper să ţină minte lucrurile astea şi când o fi mai mare (nu vă temeţi, încă nu plâng de emoţie, dar mă abţin cu greu).

Atmosferă de roman poliţist

Praf

(schiţă pe care sper s-o pot vinde ca poliţistă)

Pantofii lui cunoşteau foarte bine gropile întregului oraş, tipurile diferite de noroi şi pietriş, asfaltul încins şi pavelele dreptunghiulare cam decolorate. Nu şi-a lustruit niciodată pantofii. Cum să se despartă de stratul de praf care i-a purtat atâta noroc? Nu ieşea niciodată afară dacă ploua sau ningea. Nu-şi lăsa nici măcar pisica să i se gudure la picioare numai pentru ca fiecare particulă din stratul gros de trei degete să rămână intactă. Ocazional, se strecura cu tot cu pantofi în baie şi îi pulveriza cu fixativ exact de la distanţa indicată pe flacon.

Pantofii prăfuiţi produceau atâta noroc, încât Leon V. nici nu-l putea duce. Şi dacă nu-l putea duce, îl apucă altruismul. De ce să arunce norocul pe geam? Mai ales că e destul de riscant. Odată a norocit un câine vagabond, care de atunci are o blană radioactivă şi un lătrat de sirenă. Într-un acces inexplicabil de mărinimie a hotărât să împartă cu alţii surplusul zilnic de noroc, care, asemenea ţesutului adipos, când se adună prea mult, formează în jurul posesorului colăcei pufoşi.

Altruismul a atins, însă, cote înspăimântătoare când Leon V. şi-a amânat somnul de frumuseţe cu două ore ca să împrăştie praf. Două ore pe ceas – atâta îi lua să-şi scuture puţin picioarele pe covoraşele Welcome ale vecinilor lui. În total 84 de apartamente, scările A şi B. Împărţea un fel de praf verde imposibil de curăţat de pe haine chiar şi după spălări repetate cu Ariel Super Gold. Noaptea, praful lumina mai ceva decât un crucifix fosforescent. Încetul cu încetul, bucăţi întregi din hainele locuitorilor blocului Y7 din Chişinău au căpătat nuanţe de la verde pai la verde de Paris, de o intensitate direct proporţională cu cantitatea de fixativ îmbibată în praf.

Anume nuanța „verde de Paris” stârnea printre chișinăuieni furori de tipul „upadiosh ne vstanesh”* Oamenii strălucitori erau priviţi insistent şi cu tainică admiraţie. Cu timpul, ciudaţii verzi şi-au creat o conştiinţă de grup şi se simţeau mândri de apartenenţa la Clanul Verde. Le mergea din ce în ce mai bine. Nu exista cetăţean al Republicii care să nu fi atins măcar o dată în viaţă un verde. Iar dacă se găsea vreunul, era pe loc ostracizat.

Verzii erau de acum talismane ambulante, vindecători ai unui număr fabulos de boli şi dezlegători de blesteme. Praful inhalat îi trimetea până-n Nirvana şi înapoi veneau cu veşti care mai de care.**

Sigur că Leon V. ar fi avut nenumărate beneficii dacă ar fi fost recunoscut drept lider al lunaticilor verzi. I-ar fi plăcut să fie căutat, descoperit, urcat pe soclu lângă Ştefan cel Mare. Şi de acolo să acopere cu praf spada lui Ştefan, crucea şi mai ales inscripţia "atenţie, piatră de Cosăuți". Dar verzii nu se arătau prea interesaţi de originea norocului care-i pălise şi nici dispuşi să idolatrizeze pe nimeni. Ca să-i pedepsească pe nerecunoscători, Leon V. hotărî să le sisteze temporar sursa de inspiraţie.

Cantitatea impresionantă de noroc acumulată în cele 48 de ore era ca un virus, imposibil de controlat, chiar dacă ferestrele şi uşile fuseseră închise etanş. Pe Leon V. îl înconjura un aer verde, sclipitor, care-l furnica.

Nici în oraş urmările nu s-au lăsat prea mult aşteptate. Verdele de Paris îşi pierdu treptat strălucirea. Odată estompat verdele de Paris, muritorii de rând şi-au pierdut interesul pentru Clanul Verde. Îl ignorau plictisiţi. Verzii, acum mai degrabă galbeni-străvezii, umblau bezmetici prin oraş, într-un fel de transă. Vlăguiţi, şi-au adunat ultimele forţe şi l-au sunat pe detectivul Chişinăului, singurul în măsură să dea de urma prafului făcător de minuni. Detectivul şi-a scuipat în sân când a auzit telefonul. Era atât de absorbit de noua carte de poeme a Dianei Iepure, „O sută cincizeci de mii la peluze”, încât aproape uitase pe ce lume se afla.

Toate indiciile duceau la apartamentul 4, blocul Y7, de sub uşa căruia se prelingeau dâre verzi, fosforescente. Aici a fost găsit Leon V. , sufocat. Îşi înghiţise şireturile de la pantofi. Era rece şi verde, cu buze vinete, între care încă se mai putea vedea capătul unui şiret. Câinele radioactiv, după ce i se uşurase în pantoful stâng, cotrobăia liniştit pin frigider.

În prezent, pantofii fără şireturi se află în seiful celui mai influent mafiot sicilian. Un comisar prăpădit s-a căpătuit: i-a dat în schimbul unei vacanţe pe Lună, cu familia.

Mafioţi pelerini din toată lumea şi de pe o parte din planetele învecinate merg măcar o dată pe an la pantofii făcători de minuni. Cu toate acestea, nimeni nu-şi poate explica de ce pantoful stâng emană praf mai lipicios decât pantoful drept. Don Mafiotto a reuşit să împiedice orice tentativă de furt investind într-un sistem ultra performant de supraveghere video.

Oamenii verzi îşi amintesc de perioada de glorie uitându-se zi şi noapte la crucifixurile lor fosforescente, agăţate deasupra paturilor. Îl hrănesc pe câinele radioactiv cu salam sau friptură şi îi înregistrează toate ţipetele de sirenă pe casete audio pe care le vând la suprapreţ în piaţa centrală.

Apartamentul lui Leon V., unde încă se mai poate simţi aroma prafului radioactiv, a fost trecut în patrimoniul naţional. O doamnă de vârsta a IV-a, rujată intens, vinde la intrare bilete de cinci lei.

Chişinăul nu-şi mai revine din şoc. Probabil că va rămâne în această stare până la moartea celei de-a treia generaţii de după evenimentul P***. Precaut, noul primar spală străzile oraşului cu şampon neutralizant.

· * din rusă: „pici în fund şi dai din unghii”

· ** influenţe dintr- un tânăr poet al neamului

· ***„P” de la praf

Printre barbari, la Orheiul Vechi

Chişinău, 12 august, ora 7.00, sunt lângă “Ionel”, caut cu privirea o faţă poetică şi nu văd nici una. Normal că nu văd, doar oamenii au înţeles bine că autobuzul pleacă la ora 8 şi că ne întîlnim la 7.50. Aşa sunt eu, o fată prudentă (are Andrieş un cântec despre o fată prudentă). Bine măcar că nu aştept singură, cel mai de nădejde bodyguard din lume, Bădiţa-al meu, mă îmbărbătează cu îngăduinţă. Ca să mă asigur că am înţeles corect ziua o sun pe Aurelia Borzin, chiar cu riscul de a o trezi din somn. Pfiu, totul e în regulă, ceilalţi aveau să vină şi ei în maximum jumătate de oră.

Carolina Vozian, Camelia Vasilov, Dumitriţa Raluca Parfentie, Aura Maru, Ecaterina Bargan

Prima faţă poetică cu care m-am întâlnit a fost Aura Maru. Stătea şi ea lângă “Ionel”, cu un bagaj la fel de mare ca al meu. Era oarecum un indiciu. De emoţie, am întrebat-o: “Şi dumneavoastră mergeţi la tabăra lui Dumitru?”. M-a rugat să nu-i mai zic dumneavoastră. Nu e cu mult mai mare decât mine.

Întâlnirea de la "Ionel"

David şi Goliat

Dumitru Crudu, zis Dudu, zis Mitru, zis Dumitru, zis Domnule Crudu, zis şi Badea (badea îi spuneau nepoţelele lui), şi-a stabilit week-endul trecut tabăra în Orheiul Vechi, chiar pe locul ruinelor cetăţii medievale. În apropierea cetăţii era şi o baie turcească, aşa că am avut toate condiţiile. Ba chiar pe stâncile din împrejurimi au rodit măslinii.

Verde Crud

Valea Răutului

Scopul taberei a fost paşnic.

Eu, Ion Mihai Felea, Carolina Vozian, Dumitru Crudu

În total am fost 16 oameni, scriitori români de pe ambele maluri ale Prutului.

Mănăstirea din piatră

Dumitru m-a surprins plăcut, prezentându-mă ca pe un scriitor român din Bucureşti. Adevărul e că nici eu nu mai ştiu ce sunt, scriitor român, basarabean sau nici una nici alta. Şi în general nici nu ştiu dacă sunt încă scriitor. Mereu îmi liniştesc aşa bunicii, care îi simpatizează pe scriitori (de la distanţă), dar în familie vor oameni serioşi.

Andrei Doşa, Eu, Augustina Crudu, Carolina Vozian, Ion Mihai Felea

Pe tot parcursul taberei nici unul dintre noi nu şi-a adus aminte de email, facebook sau de

bloguri, ceea ce e un semn că ne-am simţit într-adevăr bine (cred că nu greşesc dacă spun “toţi”), lucru care se observă şi în poze.

În fiecare zi, datorită lui Dumitru, care e harnic şi ştie să organizeze grupuri de tineri şi neliniştiţi, am făcut excursii în împrejurimile Trebujeniului. Nişte locuri fabuloase. Am inspectat toate peşterile, inclusiv pe cea a Sfântului Nicolae. În mănăstirea de piatră fetele s-au imbrobodit, iar cei mai înalţi au stat mai aplecaţi, căci chiliile aveau maximum un metru şi jumătate. Lunca inundabilă a Răutului trebuie să fi fost mai ceva decât cea a Nilului, cel puţin aşa mi-a dat impresia.

Ideea Aureliei Borzin de a ne plimba prin Trebujeni cu căruţa a fost pe loc acceptată de toată lumea. Cred că ar face parte din topul 5 idei geniale din tabără. Am reuşit să ne plimbăm aproape toţi cu căruţa închiriată pentru o oră. Cât timp bietul cal făcea ture-ture prin sat, băieţii (Ion Buzu şi Andrei Doşa) au pupat zeci de mâini - “Sărut mâna!” le-au zis tuturor femeilor care mergeau pe drum. Şi “Sărut mâna din nou” când treceam iar pe lângă ele. Oamenii din Orheiul Vechi sunt obişnuiţi cu turiştii, reacţionau pozitiv.

foto: Dumitru Crudu

Andrei ar fi vrut să ajungă cu căruţa până în Măşcăuţi pentru că a aflat că prin zona Moldovei el e considerat măşcat :)).

Până la urmă, scopul taberei a fost să se scrie proză. S-au emis în privinţa aceasta trei reguli:

1. Să se scrie proză

2. Să se sescrie proză poliţistă

3. A doua regulă regulă poate fi încălcată

Totuşi, au fost apreciate textele care au respectat regula I şi II.

În primele două seri, vineri şi sâmbătă, a fost organizat câte un recital de poezie. Vineri a citit Naomi Ionică, scriitoare din Braşov, iar sâmbătă Ecaterina Bargan, scriitoare din Chişinău.

Ecaterina Bargan, Petru Negură, Naomi Ionică, Dumitru Crudu

Naomi ne-a citit din volumul ei de debut, apărut în 2010. Şi Ecaterina a citit poeme cartea de debut, dar şi vreo câteva poeme mai noi. Săptămâna asta, Ecaterina îşi va lansa un nou volum de versuri -« Cântece de la şase ».

Ambele lecturi au fost urmate de discuţii aprinse.

Duminică seara, la lectura textelor scrise în tabără au participat Mircea V. Ciobanu, Petru Negură, Gheorghe Erizanu şi Angela Braşoveanu.

Dumitru Crudu, Mircea V. Ciobanu, Gheorghe Erizanu, Angela Braşoveanu

Atmosfera

Cititori şi scriitori avizaţi au încins discuţii literare şi filozofice nu numai în cadru oficial, în jurul mesei rotunde, ci mai tot timpul, chiar şi în căruţă. Dacă stai mai mult timp cu nişte oameni, se creează un spaţiu comun şi iţi pare aşa de rău când trebuie să pleci. Se pare că oamenii într-adevăr talentaţi sunt calzi, sinceri şi deloc îngâmfaţi, tocmai de aceea m-am simţit atât de apropiată de ei.

Eram compatibili vorbeam despre aceiaşi autori, aceleaşi cărţi, filme şi aceeaşi muzică. Probabil Dumitru a făcut un studiu legat de compatibilităţi înainte să ne invite.

Pe drumul de întoarcere de la Orhei îmi făceam în minte tot felul de liste cu plusuri ale oamenilor cu care am comunicat în timpul taberei. Le contorizam pur şi simplu. Să-l luăm de exemplu pe Dumitru:

1. e un om bun şi simpatic

2. vorbeşte cu tine ca de la egal la egal

3. e talentat, ştie multe şi nu îi pare rău să îţi zică şi ţie

4. deşi nu e profesor, atunci când vorbeşte despre noţiuni pe care ştie sigur că nu le stăpâneşti, îşi rezervă măcar un minut ca să-ţi explice despre ce e vorba , ca şi cum asta ar fi firesc

5. deşi nu e înfumurat, mi-a fost cam ruşine că-i zic Dumitru şi nu Domnule Crudu, aşa că i-am spus simplu Dudu

Concluzii

Am plecat din tabără cu o groază de lucruri învăţate. Să zicem că acum ştiu mai bine cu ce se mânâncă proza poliţistă, am o nouă listă de lecturi obligatorii (pe lângă cele 5 liste deja existente : a mea proprie şi personală, cea de la părinţi, de la Cristina Ispas, de la Profu’ de română şi de la Diriga. Slavă Domnului că pe toate listele alea sunt multe titluri care se repetă !).

I-am cunoscut mai bine pe tinerii scriitori din Basarabia, noii barbari pe care îi citeam altfel numai de pe net. Sunt nişte oameni foarte serioşi, dar care ştiu şi de glumă. La ei în echipă rolurile sunt clar împărţite. De exemplu, filozoful de serviciu e Ion Buzu. Bătaie pe rolul de lider al grupului se dă între Ion Buzu, Carolina Vozian şi Ecaterina Bargan. Îşi spun « Ioviţeni ».

L-am cunoscut mai bine cu ocazia taberei şi pe Andrei Doşa. La Bucureşti, nu ştiu din ce cauză, nu am putut vorbi. „Ne cunoşteam doar din vedere”. A trebuit să ajungem la Orheiul Vechi ca să schimbăm două vorbe. Mă rog, mai mult decât două.

Punct necesar, oarecum impus pentru că se prevede prin septembrie o altă întâlnire :

Le mulţumesc frumos părinţilor pentru că au avut încredere în mine şi m-au lasat să vin. :D

P.S.

În tabăra asta mi-am demonstrat şi vocaţia de prezicătoare. Le-am ghicit norocul Aureliei Borzin, Aurei Maru şi lui Mihai Felea. Cu toţii au o aură pozitivă (probabil de la Aurelia şi Aura) şi un lucru în comun: vor avea o viaţă lungă şi fericită, lipsită de griji, dar palpitantă. Au fost, desigur, şi particularităţi, dar m-am înţeles cu ei că vor rămâne confidenţiale. Îmi pare tare rău că nu am reuşit să le ghicesc viitorul lui Andrei Doşa şi lui Dumitru Crudu. Ştiu să ghicesc şi în palmă :D, data viitoare nu voi rata ocazia, dacă vor fi curioşi, bineînţeles.